A trecut la Domnul Anamaria-Lucreția Fotea (Săbăduș), fiica Anei Gavrilă – Ogoranu. Necrologul rostit de ea însăși cu puțin timp înainte de moarte. Nu a avut acces la drepturile cuvenite urmașilor deținuților politici, tatăl ei fiind legionar

Foto: pixabay

În ziua de 15 aprilie 2023 am primit trista veste a trecerii la cele veșnice a Anamariei Lucreția Fotea, născută Săbăduș, fiica Anei Săbăduș-Gavrilă și a martirului anticomunist Petru Săbăduș. Anamaria Lucreția Săbăduș, Chețica –  cum o mângâiau familia și apropiații, a fost unul din sutele de mii de copii năpăstuiți ai României de după 1945, ale căror aripi au fost frânte de povara rece a beznei comuniste abătute peste această țară timp de aproape jumătate de veac.

Anamaria Lucreția s-a născut în vremuri tulburi, în 1947, într-o țară ocupată de diviziile Armatei Roșii, în care totalitarismul se instaura, zilnic, prin cele mai dure metode. Teroarea, abuzul și crima sunt semnele zodiei sub care s-a născut acest biet copil, asemenea fratelui său, și altor mii și mii de copii, care au avut neșansa să se nască în familiile celor considerați “dușmani ai poporului”, “bandiți” sau “reacționari”, de către regimul comunist instaurat de ocupația rusească. Tatăl ei, Petru Săbăduș, absolvent al Facultății de Medicină din Cluj, aflat pe lista neagră a regimului comunist, avea să se retragă în 1948 în munții Apuseni, alăturându-se grupului de rezistență armată condus de maiorul Dabija. După distrugerea acestei formațiuni de partizani de către trupele Securității, Petru Săbăduș a încercat să se salveze, alături de alți combatanți, plănuind fuga din țară, dar a fost arestat de organele de represiune. Judecat la Cluj în Săptămâna Patimilor, a fost condamnat la 12 ani muncă silnică. La închisoarea Gherla, a fost pedepsit pentru acordarea primului ajutor unui deținut aflat în risc, fiind călcat în picioare de bestialul director al pentitenciarului, Goiciu. Cu organele interne zdrobite, a fost lăsat să agonizeze trei zile pe holul închisorii, decedând în chinuri. Soția sa, Anuța, rămasă singură cu doi copii mici, persecutată și marginalizată, a trăit un adevărat infern în marea închisoare numită Republica Populară Română. În 1955, ea a decis să își asume riscul condamnării la moarte, acceptând să îl ascundă pe fugarul Ion Gavrilă Ogoranu, liderul grupului de rezistență armată din nordul Munților Făgăraș, care avea la rândul său două condamnări la moarte în contumacie. Doi copilași necăjiți și traumatizați, au mai primit și povara tăinurii unui secret atât de greu. O familie întreagă a trăit 21 de ani cu sabia lui Damocles deasupra capului (ascunderea unui fugar condamnat la moarte se pedepsea cu moartea), singurul stâlp de rezistență al sufletelor lor fiind credința nestrămutată că moartea tatălui lor, viața lor chinuită și venirea lui Gavrilă în casa lor spre a fi adăpostit, toate erau din voia lui Dumnezeu, căruia nu au încetat niciodată să îi aducă slavă.

Deceniile au trecut, acei copii au crescut și au răzbit în viață (și era greu să răzbești când purtai stigmatul de fiu de “dușman al poporului”), au ajuns să aibă și ei copii. Băiatul a ajuns peste Ocean, în căutarea unei vieți mai liniștite, iar fata, Anamaria Lucreția a rămas aici, lângă bătrânii ei părinți, lângă copiii și nepoții săi.  

După intrarea în vigoare a prevederilor legale prin care urmașii foștilor deținuți politici primesc indemnizații reparatorii, Anamaria Lucreția Fotea a încercat să obțină aceste drepturi. Totuși, ca urmare a modificărilor discriminatorii inițiate în Parlament de echipa Vexler-Ganț-Adnagi, prin care sunt exceptați de la drepturi urmașii deținuților politici care au făcut parte din Mișcarea Legionară, Lucreția Fotea a renunțat să mai facă demersurile cuvenite la AJPIS Alba. Pe fișa matricolă penală a tatălui său, Petru Săbăduș, primită de la IICCMER, scrie că acesta a făcut politică legionară. Nu contează că a luptat cu arma în mână împotriva comunismului. Nu contează că a fost închis și ucis în închisoare. Nu contează nici faptul că 75% din rezistența anticomunistă a fost reprezentată de legionari, conform unui document al Institutului Național pentru Studiul Totalitarismului de sub egida Academiei Române. Din păcate, luptătorii cei mai dârji împotriva comunismului continuă să fie stigamtizați și la 33 de ani de la presupusa cădere a regimului comunist. Iar urmașii lor sunt încă o dată discriminați, și la vîrsta a treia.

Fundația Ion Gavrilă Ogoranu, Biroul de presă, Fl Dobrescu

***

Lucreția Fotea parcă și-a spus singură necrologul. Acum o lună a avut o discuție cu fiica ei Anamaria. Aceasta își amintește:

– Am întrebat-o pe mama:

– Mamă, dacă ar fi să te uiți în urmă la viața ta, cum ai descri-o?

După o pauză semnificativă a răspuns cu voce lină:

– Viața mea a fost un luuung șir de miracole… Începând de la naștere… Mama mea, Anuța era însărcinată în luna a șaptea. Într-o zi, a alunecat pe scări și a căzut rostogolindu-se de la etajul casei în care locuiau în chirie la Cluj. Tocmai atunci a intrat tata Petrișor pe ușă și a intervenit. El era medic și a știut cum să o moșească. Așa m-am născut eu pe 30 Mai 1947. M-am născut prematur. Nici nu au anunțat nașterea mea până pe 15 Iunie, pentru că nu știau dacă copila cât un “tuleu de cucuruz” va trăi sau nu.

Dar Dumnezeu mi-a dat viața…

Nu după mult timp, regimul comunist l-a arestat pe tata, care era un luptător anticomunist, și l-au închis. Eu aveam 8 luni când Miliția a bătut la ușă în toiul unei nopți de iarnă. Era ora 1 noaptea. De atunci am prima și ultima amintire cu tata… Îmi amintesc un om într-o pijama cu carouri care m-a luat din pătuț și m-a strâns în brațe, dar nu oricum… M-a îmbrățisat de parcă mi-a îmbrățișat viața. Nu o să uit niciodată brațele și privirea lui.

Nu am înțeles atunci, dar am simțit că ceva foarte special se întâmplă. Am rămas numai cu mama și cu fratele meu mai mare cu 2 ani, Titi. Draga mea mamă, de spaima ce a avut-o în noaptea în care l-au închis pe tata, a rămas așa de afectată că noapte de noapte se scula la ora 1. Și aceasta până s-a dus la Dumnezeu.

Când aveam vreo 5 ani, mama mi-a cusut cu mâna o rochiță roșie cu buline albe…, și cum eram o blonduță cu ochii verzi îmi stătea bine și îmi plăcea așa de mult. Abia așteptam să vină vara ca să o pot purta. Dar într-o zi, când am venit de la grădiniță, mama îmbrăcată în negru, vopsea în negru rochița mea cea frumoasă. Am plâns mult că mi-a pocit rochița și nici măcar nu am apucat să mă bucur de ea. Dar eram prea mică să îmi spună că tata a murit și se temea să nu vorbesc.

Oficial nu se știa nimic. Mama a aflat că murise, de la o doctoriță colegă de facultate cu tata, care a făcut ce a mai putut pentru deținutul adus în comă cu intestinele revărsate. Ce se întâmplase de fapt i-a povestit mamei chiar jandarmul a cărui viață fusese salvată. Deținuții fuseseră scoși la marș în curtea închisorii din Gherla. Unul dintre jandarmi, care suferea cu inima a căzut jos. Tata, care era medic l-a resuscitat.

Directorul închisorii a deschis geamul și a strigat ”Săbăduș lasă-l în pace!”. Tata i-a răspuns ”Tovarășe director, eu am depus jurământul lui Hipocrate, așa că nu-l pot lăsa să moară dacă știu cum să-l salvez”. Directorul avea mare pică pe jandarm, și l-a amenințat pe tata> ”Săbăduș ai să plătești cu viața!”.

Dar tata s-a decis să salveze jandarmul de la moarte, iar director s-a ținut de cuvânt.

Așa am rămas orfani, cu Titi, amândoi. Dar mi-a dat Dumnezeu un frate deosebit de bun și cumsecade. M-a ajutat întotdeauna când a putut s-o facă. Cu o inimă altruistă și nerăzbunător.

Eu eram mai arțăgoasă. Când ne jucam și mă supăram pe el, îmi băgam amândouă mâinile în capul lui și-l smocăiam, de “vai Doamne!”…  Îi curgeau lacrimile de durere, dar niciodată nu m-a bătut, ci cu o voce blândă spunea> ”Stai tu prostuțo că mă doare!”. Ne-am înțeles foarte bine și cea mai mare dorință a mea e să fim împreună și în ceruri.

Îmi doream așa de mult să am și eu un tată ca ceilalți copii. Aș fi făcut orice, numai să-mi dea Dumnezeu și mie un tătic. A venit și vremea aceea.

Tatăl meu biologic era frate de cruce cu tatăl meu adoptiv, Ion Gavrilă-Ogoranu. Ei, văzând că situația cu comunismul a fost așa cum a fost, au făcut un legământ de când erau studenți, că dacă unuia dintre ei i se întâmplă ceva, celălalt va avea grijă de familia celui rămas în viață.

Lucrurile s-au întâmplat că Ion a vrut sa fugă peste graniță, ca să-și scape propria viață, că era urmărit de Securitate. Dar înainte să plece, a venit să verifice familia lui Petrișor după cum a promis.

Așa a aflat că tata a fost omorât. Atunci și-a schimbat planurile și a rămas să ajute cum poate familia. Deși a trebuit să stea ascuns în casă 21 de ani, n-a putut vedea lumina soarelui, ci s-a bucurat doar de cea a lunii. El s-a căsătorit cu mama în taină la un unchi, ce era preot catolic. Așa mi s-a împlinit dorința, am avut și eu un Tati.

Rolurile s-au schimbat, mama muncea, iar Tati gătea, avea grijă de noi cu școala și tricota sfetere pe care mama le vindea la târg.

Mari miracole a făcut Dumnezeu pentru noi. Ne-a păzit de nenumărate ori și nu l-a găsit Securitatea. Dacă l-ar fi găsit, cu toții am fi plătit cu viața.

Am ajuns la liceu, am intrat la matematică-fizică la „Horea, Cloșca și Crișan”. În clasa a 9-a am făcut meningită, am fost foarte bolnavă și am lipsit aproape un trimestru întreg. În final îmi revenisem, dar era deja perioada tezelor. Eu lipsind mult, am pierdut mult și nu mai înțelegeam. Știu că ne-am rugat cu toții ca să nu rămân corigentă, și Dumnezeu ne-a ascultat.

Profesoara a dat subiectele pe rânduri și a stat lângă mine toată ora, ca să se asigure că nu copiez. Nu știam cum să le rezolv, dar m-am rugat și am zis ”Doamne ajută-mă te rog!”. Și atunci am auzit o voce șoptindu-mi în ureche ce să scriu, pas cu pas.

Când au sosit rezultatele, împreună cu Radu Fotea, am avut cele mai bune teze.

Așa am început să ne simpatizăm reciproc. Apoi simpatia s-a transformat în apreciere, apoi s-a înfiripat în dragoste, și iată-ne căsătoriți în 1971. Ne-am dorit și ne-am rugat ca Dumnezeu să ne dea copii. Așa am născut pe Anamaria, Petrișor și Radu.

Când Radu avea 5 luni am avut un accident grav de circulație de am spart parbrizul cu capul. Am intrat în comă, iar fratele meu Titi, care devenise medic, a venit de urgență să vadă cu ce poate ajuta. Creierul se inflamase și după ce mi-am revenit, au constatat că am pierdut marea parte a memoriei. Îmi aminteam primii 5 ani din viață, știam că mă cheamă Anamaria și că am 5 ani. Încet memoria a revenit până la anii liceului, apoi mi-am amintit de soțul meu Radu, mai apoi de copii.

Mare miracol a făcut Dumnezeu atunci, că mi-a mai dat zile și memoria înapoi.

A venit apoi Ionică. Când era mititel, am răcit zdravăn. Crezând că trece, am neglijat și am făcut aprindere de plămâni, apoi pleurezie și așa am ajuns în spital la Aiud. Diagnosticul a venit ca o bombă peste câteva luni – cancer pulmonar. Radu era așa necăjit la gândul că poate rămâne văduv cu 4 copii mici. Și mult s-au rugat toți pentru viața mea.

În perioada aceea, un coleg de serviciu de-al soțului a început să vorbească cu el din Biblie, să îl încurajeze și să îi dea speranță. În spital fiind, și eu am primit o Biblie și am început să o citesc. L-a chemat și la biserică, dar Radu l-a rugat să nu-l ducă în Alba, ci într-un alt oraș. Au hotărât să meargă să vadă un botez nou testamental la Biserica Baptistă din Mediaș. Când a venit în vizită la spital și mi-a spus că ei merg la Mediaș, eu am zis,

– Ia-mă și pe mine!

– Cum să te iau?!

– Uite așa, vorbește cu portarul, dă-i 10 lei (pe vremea aceea erau bani… ) și mergem.

Portarul a fost de acord, doar să ajung înapoi până ieșea din schimb.

Și iată-ne pentru prima dată într-o biserică neo-protestantă. Atunci am înțeles că noi, oamenii suntem păcătoși, la fel de vinovați înaintea lui Dumnezeu, și că prin faptele noastre oricât de multe și oricât de bune nu putem fi mântuiți. Dacă ar fi existat posibilitatea mântuirii prin fapte, Hristos nu mai avea sens să-și dea viața pentru noi.

Atunci mi s-a deschis mintea să înțeleg că noi putem avea mântuirea numai prin credință și că faptele bune sunt doar o datorie a noastră. Și astfel ne-am pus încrederea în Hristos ca Domn și Mântuitor.

La botez Dumnezeu a făcut un triplu miracol – ne-a luminat pe amândoi și m-a vindecat de cancer. Nu înțelegeau medicii cum totul a revenit la normal dintr-o dată. Comparau radiografiile și numai nu pricepeau.

Dragii mei, Dumnezeu mi-a prelungit de atâtea ori viața și acum, la capăt de drum, am numai 5 cuvinte să vă spun: „Dumnezeul nostru este Dumnezeul miracolelor!”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Ai nevoie de ajutor?
Share via
Copy link
Powered by Social Snap